Patrimoniul

Termenul de patrimoniu ar putea fi ușor înlocuit cu cel de moștenire. Și, așa cum nu dobândim doar bunuri materiale, ci și trăsături și obiceiuri ale strămoșilor noștri, în ce privește perspectiva culturală, păstrăm din trecut împreună cu clădirile, siturile și obiectele, tradiții, acestea din urmă ca parte a patrimoniului imaterial. Lor li s-ar adăuga și anumite zone naturale, care prin specificul lor, se disting în mod vizibil față de altele. De pildă copacii milenari din America de Nord, Delta Dunării sau a Nilului, anumite rezervații, etc.  Ce face însă relevante anumite articole pentru a deveni patrimoniu, din moment ce nu tot ce ne rămîne din trecut prezintă aceeași importanță? Prima dată suntem tentați să spunem că vechimea, ce dă o consistență fizică legăturilor cu trecutul, pe care îl realizăm conceptual ca pe ceva ce nu (mai) există, dar încă este, în mod paradoxal, prezent. Cu alte cuvinte, „vechimea” poartă cu ea semnele trecerii timpului, sub forma degradărilor de tot felul, a rănilor și cicatricilor, dar și prim anacronismul celor mai multe dintre aceste forme. Pentru că nu toate obiectele vechi sunt la fel de semnificative, se impun și alte criterii de apreciere a patrimoniului. Rariratea și unicitatea, care nu sunt unul și același lucru, fac parte dintre cele mai remarcabile trăsături. Dacă un obiect este rar, aceasta se datorează eventual șanselor sale de a fi supraviețuit. De pildă o batistă sau o periuță de dinți, obiecte mărunte prin dimensiuni și însemnătate, pot deveni piese de patrimoniu atunci cînd provin din epoci îndepărtate. Ele capătă o valoare supradimensionată prin faptul că redau cu o precizie mai mare atmosfera specifică dintr-o anumită perioadă. Unicitatea pe de altă parte, se referă la semnele distincte ale unei invenții sau obiect de artă, sub aspectul formal sau conceptual. O pictură de Vermeer ar întruni ambele trăsături, raritatea și unicitatea, prin care să merite pe deplin numele de obiect de patrimoniu. Jan Vermeer van Delft (1632-1675) a produs un număr mic de lucrări, în jur de treizeci, ceea ce le face rare, însă sunt și unice prin maniera de realizare, foarte originală și obiectivă în același timp.

             

Jan Vermeer, Tânără cu lăuta, ulei pe pânză, 51,4 x 45,7 cm                     

Identitatea unui obiect de patrimoniu este completată și confirmată și de proiecțiile pe care i le acordă o comunitate prin consens general. Aceasta este dimensiunea sa simbolică, la fel de importantă și uneori chiar mai importantă decât vechimea sau alte caracteristici. Chiar dacă majoritatea obiectelor de patrimoniu sunt excepționale prin aspect, câteva, banale în aparență, se disting tocmai prin această dimensiune simbolică. Definirea și constituirea unui patrimoniu, local sau universal, înseamnă un fenomen complex, determinat nu doar de criteriile unor comisii, ci și de contextele în care se plasează.

Exemplu de patrimoniu imaterial: Kurentovanje (carnaval), Slovenia

În afară de picturi și sculpturi, alte obiecte se supun definiției patrimoniului, precum siturile arheologice, clădirile cu o anumită vechime și relevanță, obiectele mobile și o mare diversitate de obceiuri, tradiții și practici. Valoarea lor fluctuează mai mult sau mai puțin în funcție de proiecțiile pe care fiecare epocă li le atribuie. Vechimea sporește de cele mai multe ori importanța și evoluează către confirmarea unei garanții. Totuși, felul în care privim un obiectiv diferă de la o epocă la alta, în conformitate cu nuanțele oferite de fiecare epocă și principiile după care se dirijează. Un obiect de patrimoniu rareori poate fi izolat de fundalul pe care și-a făcut prima dată apariția, ceea ce impune muzeelor un efort suplimentar de a-l pune în valoare. Scenografia în care e plasat un tablou într-o galerie de muzeu, cu toate dificultățile sale tehnico-conceptuale (spațiul pe care îl are la dispoziție muzeul determină modul în care e prezentat), reprezintă o încercare mult mai mică decât atunci când un monument de arhitectură pierde elemente din ansamblul general din care făcea parte. În București, cât și în restul țării, aceste exemple sunt numeroase: bisericile Schitul Maicilor sau Doamnei, Palatul Mogoșoaia, catedrala Sf. Iosif, ș.a. Lipsa pieselor auxiliare, care însoțesc o clădire, diminuează radical percepția și înțelegerea unui monument.

Catedrala catolică „Sf. Iosif”, opera arhitecților Carol Benesch și Friedrich Schmidt și a cărei construcție a început în 1875

  

Catedrala „Sf. Iosif” în timpul construirii turnului Cathedral Plaza B, 2006

În ciuda reglementărilor internaționale, care oferă tuturor obiectivelor aceeași protecție, fiecare țară se raportează diferit la moștenirea lor culturală, din motive felurite. Unele sunt economice, alte culturale, dintre care înțelegerea noțiunii de timp și a raporturilor cu acesta nu este de neglijat. Probabil că în Europa patrimoniul beneficiază de o protecție sporită față de alte zone geografice, făcând abstracție de dezastrele celor Două Războaie mondiale.

Mai sus, despre convenția mondială UNESCO (despre patrimoniul universal).

Pentru a merge mai departe:

• situația clădirii Cathedral Plaza B după construcția sa semi-legală aici.
• Rose Valland, istoricul de artă care a salvat opere de artă din mâinile naziștilor.
• CIMEC, codul patrimoniului
• UNESCO pe YouTube
• Valoarea patrimoniului 🎞
• Cultural heritage: a basic human need: TEDx 
• patrimoniul imaterial din România UNESCO
• patrimoniul imaterial UNESCO